fresca

Puştanii orădeni, ca mine şi ca Titi de pildă, ştiam de mici că cele mai bune zile de Felix (băi termale : lângă Oradea – precizare pentru sudişti) erau acelea în care ploua : în astfel de zile nu soseau autobuzele cu ţăranii cooperatori de prin sate şi, în consecinţă, nu vedeai plutind rahaţi pe apă (sorry, dar dacă n-ar fi, nu s-ar povesti). Iar învăţăturile din tinereţe prind bine la bătrâneţe. Deci, pentru că tot n-aveam ce face pe vântul şi ploaia asta (persistă încă Sfinţii Îngheţaţi) – am servit azi prima porţie de Băi din anul ăsta. La Hajduszoboszlo. De unde vă zic pentru început aşa, spre ştiinţă :

În primul rând – surprinzător de multă lume !… În plus, la 62 de ani – cred că eram cei mai tineri din parcare ; dar, la capitolul ăsta, trebuie să recunosc : ungurii au un adevărat cult, recunoscut, pentru baia termală fierbinte. Şi plină le e ţara de băi termale : sunt destul de celebre nu doar cele din oraşe, dar chiar şi de la sate, sau oricum, din micile localităţi care ulterior exact din asta şi-au câştigat faima. Hajduszoboszlo e doar un exemplu : nu demult era un biet târg, azi e ditamai staţiunea (ei zic că-i chiar cea mai mare din Europa, da’mai vorbim)… Cert e că, dacă stai (în apă) şi priveşti atent în jur („cu ochii sticloşi ai varanului ascuns în desiş”), vezi aşa : stupid people dar şi VIP-uri trecute sau actuale, localnici şi din jur, ţărani, mici meseriaşi, slujbaşi la stat, cetăţeni, lume din toate categoriile, femei ofilite şi bărbaţi care încă cred că mai pot, groaznic de mulţi oameni graşi dar şi sublim de mulţi oameni-simpli-şi-aparent-bine-dispuşi, trăindu-şi clipa, fericindu-se că le-a fost dată. Apoi handicapaţi cât cuprinde, bucurându-se însă de o atenţie aproape enervantă : vin în grup, în cărucioare, cu medic în frunte, victime ale şoselelor, ale accidentelor de muncă ori ale genei proaste (cei mai mulţi), şi sunt „montaţi”, pe rând, cu ajutorul unui utilaj tip macara într-unul dintre zecile de bazine. Bazine care-s pe categorii de temperatură : 34, 36 sau 38 de grade (din oră-n oră apar nişte tineri în halate albe şi verifică temperatura apei, aici nimic nu-i aproximativ, nimic nu pare să „meargă şi-aşa”). Apoi vorbim de bazine închise, sau deschise, în aer liber – aburinde pe vreme rea (azi am pozat o umbrelă !)… Plus bazinele special concepute pentru înot. Mîncare în jur cât cuprinde, de la uriaşe langoş-uri cu brânză şi smântână – până la bogracs-uri (un gen de tocăniţe la ceaun, pe malul bazinului) incredibil de diverse (vreo 15 feluri, între clasicul cartof cu carne – la fuduliile episcopeşti de cocoşi sau de curcani : am însă toată vara înainte ca să vă detaliez cât de cât, staţi blânzi)… Osteniţi apoi de apa de-a dreptul radioactivă (mai închisă la culoare decât cea de la Felix, nu-i bine să întârzii într-însa mai mult de 20 de minute, pe reprize succesive), moşii şi babele de toate neamurile (ungurul majoritar, plus nemţi, ucraineeni, foarte mulţi polonezi şi din ce în ce mai mulţi români) urcă un etaj mai sus şi se întind, dânşii, pe paturi, furând eventual câte un somn de frumuseţe – sau plătesc şi intră într-una din cele vreo 30 de cabine pentru masaj (orice tip, de la simplu la thay – dar nu erotic, sic !… Dealtfel în toată Ungaria, în lungul şi-n latul Băilor şi Ştrandurilor şi Balatonului şi Malului Dunării – n-ai să vezi nici o ţâţă expusă la soare, nici de frică : se pare că noi, românii cu poalele-n cap, îi batem rău la capitolul ăsta)… Bun, hai că era să mă enervez – vă mai povestesc şi altă dată, că doară abea începe vara. Totuşi, ca o primă concluzie : când în fiecare oraş şi (aproape în) fiecare sat ai nişte băi cu apă caldă – omul locului devine curat. Măcar la nivel de epidermă. Plus că aşteaptă turişti, care să-şi toace banii pe-aci, prin pusta asta în care, alminteri, cât vezi cu ochii, nu vezi nimic. Dar precis ceri măcar o bere, după toate astea ! Şi cam de-aci începe conceptul (financiar) de turism, cred Yo.

 Ieri, leul ajunsese la 4,45 faţă de euro. Presiunea era şi mai mare pe zlotul polonez, iar grecii tocmai îşi devalizaseră propriile bănci, retrăgând peste 700 milioane euro într-o singură zi.

În aceste condiţii atroce resimt o nevoie irefutabilă de a interpreta, acum şi aici, un concert fără pian şi orchestră pentru o mâţă fără coadă. Dacă-i să crăpăm, măcar să cânte muzica, zicea Zinoviev (şi, tot pe filiera rusă, îmi mai vine în minte o zicere profundă : alcoolism e atunci când nu vrei să bei – dar trebuie !)… Deci pot să-ncep :

Cardinal vorbind, Laci e un vecin de baltă situat mai la Est de debarcaderul meu. Are o tăietură mare în piept, i-au pus acolo ceva în loc de inimă, aşa că s-a pensionat şi s-a apucat, temeinic, de pescuit. Pe plafonul pivniţei şed dovadă vreo treizeci de undiţe de tot felul, plus hangarale-anexă, mi-e imposibil să înţeleg la ce-ar folosi. Cert e că prinde cu ele nişte dihănii de peşti din care la mine n-or să tragă niciodată. El susţine că pescuitul nu cere efort fizic, dar l-am văzut cu ochii mei cum se bătea vreo două ore să scoată din apă o balenă de-asta…

Laci are o nevastă (cu o tăietură identică-n piept, dar găteşte colosal orice tip de peşte), mai are un căţel Pully unguresc inteligent şi bine dresat, pe nume Batyu („desagă” adică) plus…o Mâţă-fără-coadă. Despre mâţa asta am povestit şi anul trecut, dar atunci n-aveam blog.

O mâţă-fără-coadă se obţine în felul următor. Ea se duce la un moment dat în pădurea din apropiere (pădurea începe de la casa lui Laci încolo şi conţine vulpi şi alte jivine şi nu pe toate le-am văzut Yo până acum) – de unde se întoarce fără jumate de coadă… O vreme şi-o linge, apoi…pleacă înapoi, nu se ştie exact de ce, şi se întoarce cu toată coada lipsă !… Asta a fost acum vreo trei ani. De atunci, mâţa fără coadă e cea mai inteligentă mâţă de pe Canalul Principal de Est (Keletifocsatorna, cum ar veni). Generaţii şi generaţii întregi de mâţe s-au pustiit pe-aci, dar mâţa fără coadă e un adevărat supravieţuitor. Au fost ierni grele, când nimeni nu răzbea până aici prin omăt : ea le-a supravieţuit. Au fost oameni răi care au pus otravă prin stufăriş, au murit toate mâţele de pripas – nu şi Ea !… Stă pe debarcader lângă orice persoană care pescuieşte, indiferent de naţionalitate (şi suntem destui : unguri, români, polonezi, suedezi, germani, ucraineeni) şi aşteaptă cu răbdare să-şi capete porţia, deci peştii care-s prea mici ca să-i reţii. Prietenoasă, nu face mofturi. La nevoie, se lasă pozată pe gratis…

Batyu, din păcate, a făcut o bubă urâtă şi a fost dus ieri la operaţie. Azi e vesel în principiu, dar îl deranjează faptul că prietena lui, Mâţa fără coadă, nu-l mai recunoaşte de când umblă cu…parabola aia de protecţie pe cap. Însă trece şi asta, că aşa-i viaţa. De mâine cred că le dau eu să mănânce, că Laci pleacă pentru câteva zile la feciorul lui, în Luxemburg. Cam asta-i… Şi ni se cam rupe de zlot şi de greci. Iar lei mai avem, că abea am venit…

Tranziţia, cred eu, trebuie văzută ca on the road again, după decenii de off road… Asta nu prea înţelege lumea noastră românească, cea de azi… Uităm prea iute şi nu mai ştim ce vrem. Oliver Goldsmith spunea „Puţin vrea omul pe pământ, şi nici puţinul îndelung” (vezi „Vicarul din Wakefield”, op.cit.).

Spre exmplificare pun aici un text recuperat de pe verso-ul unei vederi (!) cu lacul Sf.Ana din Harghita, trimisă Celorlalţi : „Azi, 30 iunie 1979, fiindcă avem sâmbătă liberă – am luat un tren personal din gara Sf.Gheorghe şi, cu doar 10 lei, am ajuns în jumătate de oră, prin Bodoc şi Malnaş, la Bicsad-Olt. După primii metri, Copilul (de 4 ani) a decretat că-l dor picioruşele, aşa că l-am urcat deasupra rucsacului pe care-l aveam în spate. Deci am făcut cei 13 kilometri cu un bagaj de 30 kilograme pe mine : urcuş zdravăn, Marika abea se putea duce pe ea singură… Lângă lac ne-a prins o rupere de nori, de-un sfert de ceas, după care a ieşit un soare atât de puternic încât ieşeau aburi din lac, din brazi, din drum şi mai ales din noi. Am mâncat ca pentru sfârşitul lumii, într-o poiană, apoi am început coborâşul spre Tuşnad : 12 kilometri în 1,5 ore. Copilul Ţâcă a binevoit totuşi să facă şi el vreo 10 kilometri pe picioarele lui, la vale. Locuri splendide, am mâncat multe frăguţe pe drum, brazi uriaşi, ceva urşi, Tuşnadul plin de hoteluri frumuşele, plus lacul. Trenul a făcut 30 de minute înapoi, e ora 18 şi Ţâcă doarme deja. Slănina o frigem mâine, în pădurea noastră – şi nu la cota 1050 m, unde am fost. Vă pupăm, Ştefan, L&M”…

Aveam, pe-atunci, o sâmbătă liberă pe lună. Cu recuperare !… Am uitat şi asta. De „vedere” trimisă cuiva…nici nu mai zic, să nu mă umplu de tot de jena nostalgiei.

 …Plouă gros, deci nu mai pot lucra la iarbă, la stuf, la grădină, pe-afară. Vreme de dormit bine (asta am şi făcut, în locul tuturor celor care nu pot dormi în după-amiaza asta a timpului prezent). Aşa că, în nefericirea mea (bine odihnită), am fost nevoit să scot dopul unei sticle, la adăpostul terasei, şi am prins a reflecta în linişte la cartea lui Paul Lafargue, Le droit de la paresse („Dreptul la lene”)… O temă convenabilă de gîndire, recunosc. Marius Căseanu mi-a ridicat-o la nivelul (destul de redus, ştiu) al conştiinţei… Prin mail, din Noua Zeelandă. Despre ce-i vorba :

Franţuzul ăsta, Paul Lafargue, a trăit acum un secol şi ceva (1841-1911) iar cartea a scris-o la 1880 : deci exact acum 132 de ani. Dar a fost un vizionar, tipul – pentru că vorbea, încă de atunci, despre spirala infernală a vremurilor şi a crizelor din zilele noastre… Încă de atunci s-a prins că oamenii muncesc tot mai mult, deci produc tot mai mult, ca să câştige tot mai mulţi bani, cu care să cumpere tot mai multe produse, până ce ele nu mai încap în casă, sunt tot mai proaste calitativ, logic că marfa se vinde tot mai greu, piaţa devine saturată, patronii nu mai plătesc la fel de bine, salariile devin tot mai mici, oamenii trebuie să apeleze la credite, deci să muncească şi mai mult pentru a plăti inclusiv creditele, acceptând aproape orice, inclusiv ca un om să facă treaba a trei-patru persoane, care în felul ăsta intră în şomaj şi tot aşa până ce… piaţa crapă !  : locuri de muncă, credite, imobiliarul – totul pică !

Concluzia lui îmi pare logică : dacă am munci mai puţin, am trăi mai bine !… Şomajul ar scădea, nivelul de viaţă s-ar îmbunătăţi, oamenii s-ar ocupa mai mult şi mai bine de copii, de natură, de viaţa lor până la urmă.

Doar patronii ar câştiga mai puţin… Îmi vine să-i plâng, dar mă abţin : numărul miliardarilor e în continuă creştere, dragă Paul. Însă mai adaug : şi numărul leneşilor e în continuă creştere ! Iar din dilema asta – chiar nu văd cum mai ieşim…

Domnul inginer prieten al meu Mitiţă, din Călăraşi – ne ridică la nivelul privirii (uşor invidioase) câteva performanţe. Din cărămidă !

http://life.hotnews.ro/stiri-prin_oras-12199603-video-brick-award-2012-cele-mai-frumoase-case-din-caramida-construite-ultimii-trei-ani.htm

Comentariul meu : din păcate, n-avem noi clienţi pentru aşa ceva… Sau, ca să fim modeşti – nu-i ştim noi.

…Şi încă fix pe 13 !… Dar trebuie să vă dau nişte detalii, ca să înţeleagă şi sudiştii despre ce-i vorba. În Ardeal, unii cunosc că nu-i bine să-ţi plantezi florile înainte de 12 mai, că dă frigul şi ţi le-ngheaţă. Cât am fost copil de bloc şi orăşean, nici Yo nu ştiam prea multe snoave de-astea, meteo. Dar pe urmă ne-au îngheţat întîi florile în sătucul din Secuime, iar peste cele plantate la Jucu în 12 mai 2006 a picat un val de grindină de juma de metru : după care ne-am învăţat minte. Deci fenomenul chiar există ; şi nu de ieri, de azi, devreme ce în tradiţia şi-n credinţa poporului maghiar – zilele de 12, 13 şi 14 mai sunt cunoscute sub denumirea de Sfinţii Îngheţaţi. Ca Luca şi Matei, ei sunt în număr chiar de …patru, pe nume Pongrac, Szervac şi Bonifac (a se citi ţ în loc de c, aşa-i slova pe-aci, pe la unguri), la care se mai adaugă un oarecare Orban (altul decît premierul Victor), pe 24 mai. Abea apoi începe vara cu adevărat : deci caniculă, furtuni, vijelii, orice – dar nu frig !

În rest, căsuţa Sweety din Hajduszoboszlo e ok, noi idem, am adus suficientă pălincă de Maramu’ cât să dea buzna-ncoace toţi vecinii, avem concert non-stop de grauri, privighetori, cuci şi broaşte, balta s-a umplut de peşte (zic vecinii), recesiunea e bine-merci şi ea pe-aci, deci nu ducem lipsă de nimic.

PS : şi puteam trece pe sub tractorul asta, dar am luat-o la stânga, coborând de pe şosea – că ajunsesem din nou “acasă”. Acum în HU. De unde vă promit noi “ştiri”, zilnic. Sorry de întreruperea din blog, abea acum mi-am reinstalat computatoarele şi internetul. Pe curând !

Ultima formalitate înaintea plecării peste vară din ţară a fost îndeplinită : vezi poze cu 1.Cîine obişnuit, normal, şi 2.Dihanie tunsă, frezată, parfumată, posesoare de paşaport şi zgardă anti-căpuşe. Mîine încarc în buburuză juma’de casă, duc primele borfeturi (în frunte cu mine), verific la faţa locului dacă Ungaria mai e şi acum retrogradată în categoria junk (nerecomandabilă pentru investiţii) sau încă se mai poate bea câteva luni pe-acolo un Tokay lângă un paprikaş din carne de viţel cu găluşte, apoi (e posibil să) revin după nevastă şi căţel, dacă totu-i ok. Şi sunt sigur că totu-i ok…

Nu, nu la mizeria dintre „U” şi CFR. Când ne-am dus, am fost de fapt să vedem Cluj Arena : aproape inutil de frumos, stadionul. Şi aproape gol, normal, la meciul dintre „U” şi Sportul-altădată-Studenţesc. Să dai 60 de lei pentru un asemenea meci e o prostie cu coarne. Prea mare şi prea frumos Stadionul, pentru o lume aşa de mică. Loazele din teren arau cu greu gazonul dintr-o parte până hăt, în cealaltă ; şi toată repriza a doua a fost, pentru respectivele loaze – o lungă plictiseală întru aşteptarea momentului final, la o bere rece şi o ţigare binemeritată. Plus un gol primit, deci 1-1 : ura !, şi la casierie.

Am tras totuşi nişte poze, să nu zic că m-am dus degeaba. De la o vreme fotbalul mi se pare, mai ales live – un gen de leapşă pentru loaze fără Bac, adunate din toate zările la banu’gros la fel cum se strâng muştele la căcat. Singurul lucru care i-a atras atenţia Nepotului a fost galeria. Izolată într-o potcoavă, băieţii n-aveau treabă cu meciul, absolut nici o treabă. Ei îşi făceau „coregrafia”, programul artistic : nu contează la cine-i mingea şi nici care e scorul. Probabil că vin la Stadion pentru că-n pădure n-au public. Pe Andrei nu l-au impresionat. Pe mine m-a deranjat că se considerau urmaşii susţinătorilor „şepcilor roşii” : n-au ei treabă cu cine-au fost Remus Câmpeanu, dr.Georgescu, Uifăleanu, Vidican, Ivansuc, Adam…

…Sau Szabo, sau Pişti Covaci… Aseară, după ce doi „clujeni”, adică portughezul Cadu şi boxerul craiovean Bornescu şi-au făcut numărul, se scanda „afară cu ungurii din ţară” (emotiv, DigiTV a tăiat sonorul transmisiei). „Marele Ando”, cel care pe vremuri îşi expunea bucile către tribuna principală, a ordonat ieşirea de pe gazon a jucătorilor săi. Grozavu (tânărul acela cu creastă pe creier, un simbol al „noii generaţii” de vedete gen fraţii Costea) – scuipa în prim-plan, uimit de întorsătură. În lipsă de hemoglobină în cantităţi suficiente pentru un adevărat „spectacol”, camerele tv focalizau aşadar pe flegme. „Clujeanul” Niculescu acorda interviuri, urmat de cocalarul craiovean. Mitică Dragomir a fost scos de la dineul festiv la care participa pentru a-şi da cu părerea, dar „statutul” său nu-i permitea să şi-o…iesprime. Televiziunile „de ştiri” primeau cu braţele şi picioarele deschise „evenimentul”. Cu invitaţi „de marcă” pe care nu-i cunosc.

Acum o săptămână, tac-su îi explicase lui Andrei de ce ne ducem să vedem “un meci de tot rahatul”. Aseară, cel mic a zis : „Chiar că nu se merita să mergem la Stadion pentru aşa ceva”…  

În concluzie, frumos Stadion (merită vizitat, preferabil pe gratis) : păcat că din când în când se umple de “lume”. După Bucureşti, Ploieşti, Craiova, etc - ruşinea şi-a pus bucile ei uriaşe şi peste Cluj…

Încă de duminică, ţăranul e pe câmp. Cu bicicleta, îndeobşte. E binedispus de la prima oră, când se trezeşte râzând şi ne batem în pat, cu şi fără perne, vreme de o oră. Apoi ne spălăm pe dinţi – neaparat „cu gargară” : n-a fost greu să învăţăm, deci tot aşa de uşor vom învăţa să şi înotăm.

Au fost zile pline, toată ziua pe-afară – poa’să plouă poa’să ningă, că avem pălării cu pene prin care nu trece nimic, şi mai avem şi terasă, unde Bety stă cu noi dar azi merge la tuns şi va primi injecţie că altfel nu se lasă. În orice caz la darts nu ne bate nimeni, am găurit tot garajul. Uneori ne-am deghizat şi în hoţi, dar dacă Lik deschide brişca scoatem iute „masca” (ochelarii de schi) ca să fim recunoscuţi : eu sunt Andrei, ce, ai crezut că sunt bandit ?… Dacă totuşi nu ne recunoaşte, fugim în casă, că Marika are un făcăleţ gros şi-l cuminţeşte imediat pe Lik… Seara s-a mai îmblânzit şi el şi ne-am uitat la meciul Vasluiului, dar numai până am văzut un flaut foarte dur şi nu ne-a mai plăcut şi deja era trecut de ora zece şi ne-am dus să ne jucăm în pat de-a Star War unde Lik e Obi van Kenobi şi eu sunt R2D2. Apoi am stins lumina şi am aflat cum l-a scăpat Robinson Crusoe pe omul Vineri din gura canibalilor, am aflat cum a evadat Fram ursul polar de la circ şi toată povestea lui, şi am mai aflat, din Avatar, că atunci când îţi alegi un dragon – e foarte important să te aleagă şi el pe tine ; în schimb, după ce ne alegem reciproc, nu mai ai nici un fel de probleme toată viaţa. Foarte multe poveşti… La 11 jumate noaptea nu se mai pot ţine ochii deschişi şi se adoarme instantaneu, mai ales că de afară se aude foarte frumos cum plouă, de trei zile dormim numai cu geamul larg deschis, deci băgăm curuţul în ceva cald şi uităm de noi că nu-i nici un pericol chiar dacă tună şi fulgeră şi noi nu avem paratrăsnet pe casă pentru că oricum va trăsni pe stâlpul cel mai înalt din stradă şi noi scăpăm iar dacă se ia lumina nu-i nici o problemă, că avem lumânări. Deci e bine, semnez şi mai vorbim : R2D2.

 Cei mici fac exact ceea ce văd în casă. Instinctiv, copilul cizmarului va repara păpuci, plodul pictorului va desena, plodul politicianului va minţi. Părinţii acestui copil ştiu să se distreze ! : http://www.wimp.com/dancingjive/

Pe scurt : meci, miting aviatic, expo canin, concert. Protagonist : 

Esenţa soft-ului uman e libertatea de a alege. A zis-o un tip foarte fain şi foarte deştept, invitat aseară la Profesioniştii Eugeniei Vodă, pe TVR1. Tipul a scris prima carte despre limbajul de programare Fortran în România (la apariţie, cartea lui ocupa juma’de vitrină de librării, cealaltă jumate fiind ocupată de… Omagiu conducătorului iubit, sic) şi tot el a adus primul computer în România. Mi-a plăcut mult, mai ales fin’că zicea că azi nu se poate pune cu nepotul la jocuri pe calculator, că-l bate ăla micu de-l stinge… Pe domnul profesor doctor inginer îl cheamă Petre Dimo.

…Iar broscuţa asta mecanică e…computatorul cu care am lucrat, în 1974, proiectul de Diplomă !… Greu de crezut astăzi, nu ?

Sâmbătă seara, 2005. Vila Pârşilor. Singur cu Lady : Mk e dusă undeva prin Austria, cine ştie unde…De-acolo însă, dinspre Vest – au venit nori negri, de ploaie, de furtună, de inundaţii – că asta-i ultimul meteo-trend … Tună puternic deja, dar Lady nu se mai sperie, “că nu mai e mică”. Cu gura-pungă şi „buza” prinsă asimetric – latră îndelung la Sfântu Ilie…

Am scris azi cale de câteva ceasuri. Mă uit ce-am produs : precis că nu e Cartea pentru Copii, par “lucruri serioase”… Totuşi, eu cu aşa ceva, cu poveşti serioase l-am crescut pe Kopi… Şi le sorbea, cu ochii larg deschişi (şi azi îi are cam mari !)… Asculta, nu înţelegea totul, nu înţelegea bine – dar cine înţelege totul, şi cine înţelege bine ?… Însă asta-ţi dezvoltă imaginaţia. Şi Kopi încerca să înţeleagă : ceea ce-i mult mai important, zic eu.

Ca oameni, nu ne formează decât două lucruri : încercarea, şi exerciţiul. Restul sunt poveşti inutile – se pot scrie câte vrei, ca scenariile tipizate.

…După furtună mă premiez cu o seară de operă (CD) pe terasa de sub brazi : VINCERO, VINCERO, VINCERO !…. (“Vincero” – da’pe cine ? Şi de ce ? Oare merită ?)… Se lasă întunericul şi ceaţa pe versantul împădurit de vis-a-vis. Doi draci, uşor întunecaţi – au ieşit la o ţigare, lângă poartă. Lady nu-i observă, dar îi simte şi-i latră : de control…

Ora 21,45 : nu mai am tărie, supravieţuirea devine tot mai nesigură… (am venit cu 1 whisky, 5 sticle de vin şi doi litri de bere. Mai am bere : decent, totuşi)…

Au mai apărut, la vile – două perechi, în două rable. Au scos o maşină de tuns iarba, jenant, obscen. Trece spre sat şi-o turmă de capre, cu doi unguraşi care, culmea – joacă oină !… Să te mai miri că i-am molipsit pe-americani ?

Cam multă lume aici pentru un pustiu ca ăsta. Dar Lady zice că-i ok, şi să-i mai fac o supă, apoi mai vedem… (Lena, să nu mai spui la nimeni : am adus 16 supe în plic cu mine, pentru 2,5 zile !, că pe-urmă apare Marika… Dar, de fapt, nu ne tragem cu toţii din „supa primordială” ?… Supa te hrăneşte, te pansează, te trezeşte, te satură. Apoi te pişi).

Mai constat : toţi oamenii iau medicamente, nu puteam Yo să rămân mai prejos. Doar că eu nu le iau pentru colesterol, diabet, inimă, cancer, etc : ci contra alergiei. De plante, se zice. De oameni, zic Yo.

În rest ne merge bine – fiecare cu aia mă-sii, ca-n viaţă. Cu timpul, în orice cuplu chiar se crează un gen de parteneriat pentru viaţă, totul e să rezişti până acolo… Tot azi, privind ştirile la televizor (!!) am scris următorul hayku :

„Oamenii, ca nişte jumătăţi / în căutarea întregului. / Miliarde de jumătăţi / atît de diferite, atât de identice…

Şi am mai găsit (şi mi-am notat, după cum văd) : „Iubirea e ca lumina : se distribuie, fără să se împartă”… Faptul că fiecare om are şi este un alibi existenţial pentru ceilalţi e o aparenţă tot atât de „adevărată” ca şi „realitatea” conform căreia un bărbat fără mustaţă e ca un câine fără coadă. Şi totuşi… Mama a fost un alibi existenţial pentru mine. Eu oare am încetat să mai fiu pentru copilul meu ? Sau măcar am fost vreodată ?…

De unde să afli câte ceva, când pe Pământ e-atâta tăcere… Greoi, „pârşul” tocmai s-a-ntors acasă : acest guru al nesimţirii , tropăind prin pod… Lady, cu curu’cam greu, se cere la picioarele mele, o ajut ; apoi dormim ne-ntorşi. A mai trecut o zi pe lumea asta.

“Simţul meu pătimaş pentru echitate socială şi responsabilitate socială a stat întotdeauna într-o opoziţie ciudată cu o lipsă pronunţată a nevoii nemijlocite de contact cu oamenii şi cu comunităţile omeneşti. Sunt un adevărat solitar ce nu aparţine cu întreaga sa inimă statului, patriei, cercului de prieteni, nici chiar cercului restrâns al familiei. Resimt un sentiment neostoit de înstrăinare şi o nevoie de singurătate, ce au crescut şi mai mult cu vârsta.  Am trăit în mod ascuţit, dar fără părere de rău graniţele înţelegerii şi armoniei cu alţi oameni…  …Un asemenea om pierde o parte din seninătate şi nepăsare, dar el este în schimb în mare măsură independent de părerile, obiceiurile şi judecăţile semenilor săi, şi nu este niciodată supus ispitei de a-şi sprijini echilibrul pe o bază atât de puţin solidă”…. („Cum văd eu lumea”, Albert Einstein)